Elena Oprea

Sursa poză: Internet

Într-o dimineață din 2050….

Se aude foșnind din nou. Merge în bucătărie și deschide o doză cu aer curat. Doza cu aer a devenit cafeaua de altă data. Acum doar visez la ea și mirosul ce cuprindea întregul apartament. Îmi amintesc când puteam să vedem cerul. Era albastru și plin de nori pufoși și albi. Mi-e somn, în ultimul timp îmi e somn mereu, dar m-am obișnuit așa moleșită. E trist aici. E frig și sufocant în același timp. Nu mai avem mașini cum aveam o dată. Pe unde să le mai punem și pe ele? Unde? Am primit un mail de la copii, sunt bine în altă parte. Acolo e bine. Ei au știut cum să lucreze împreună și să protejeze locul în care vor să crească sănătos. Îmi mai trimit din când în când o poză cu cerul. La ei a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. Nu am vrut să-i las să crească aici. Au un sistem de învățământ mai bun acolo. Au crescut mari și sunt deștepți. Mereu i-am spus lui Vlăduț că o să îi moștenească curiozitatea și apoi o să știe tot, dar tot. Câteodată mă simțeam prost când mă întrebau ceva ce nu știam. Deodată o zbugheam în sufragerie și începeam să dau ca nebuna scroll după scroll până găseam răspunsul. De la ei am dozele cu aer curat. Ei ni le-au făcut cadou, așa le spun ei și așa am continuat să le spunem și noi: doze cu aer curat. Cândva râdeam de asta. Acum e dramatic și în adâncul sufletului nostru chiar credem că în doze aerul e mai curat. Au vrut să ne ia și pe noi acolo. Noi am rămas crezând că putem schimba ceva aici, un timp am putut face asta. Am vorbit mult, probabil nu știți la ce mă refer. Mă aflu într-o dimineață din 2050. Am plâns din nou când m-am trezit. Vlăduț a venit lângă mine și mi-a spus că ar trebui să plecăm și noi. Am oftat, simt că tot nu am făcut destul. Este iarnă și cafeaua nu se mai bea lângă brad. Nu mai există brazi și nici cafea. Demult apa nu mai este clară ca un cristal, este murdară. Am încercat să ne facem niște filtre, ca să avem puțin măcar din ceea ce era odată. Mâncăm tot din plastic, nu mai avem legume și fructe. Unde să crească? Nu mai avem loc. Nu mai există fărâmă de pământ care să nu fie plină de pet-uri și chiștoace de țigări. Ne pregătim să ieșim din casă. Mergem să cumpărăm cereale și semințe, toate aduse de dincolo. Marfă din România nu prea mai găsim. Azi cred că ajunge doar un tricou, ieri am ieșit cu geaca de iarnă pentru că vremea nu mai respectă sezoanele. Ne căutăm măștile. Încercăm să respirăm cât mai puțin. Avem trei măști una peste alta. Vlăduț și-a luat două, e mai optimist. Când ieșim pe stradă încercăm să ne facem loc printre toate gunoaiele. Pe strada noastră au mai rămas puțin vecini. Cândva aveam doar Tâmpa, acum Tâmpa mai are un copil mic, doar că e un munte de gunoi. Noi care am rămas, am încercat să facem tot ce este posibil, tot ce e omenesc ca să putem cât de cât să stopăm ceea ce a urcat, dar ne-am lovit de nepăsarea celorlalți. Le-am explicat cât de periculos este chiștocul aruncat pe stradă, pe plajă, în apă. Am făcut prezentări  pe care le-am trimis oamenilor pe mail pentru a stopa și a diminua cât pot ei consumul de plastic, dar ei ne-au trimis înapoi numai urări de bine și să-i lăsăm în pace că ai au alte probleme pe cap, nu tâmpeniile pe care le debităm noi aicea. Pe stradă merg toți cu nasul-n telefoane. Acum îi înțeleg. Unde să privească? Cerul? Nu. Aia era pe vremea mea. Ce frumos vedeai pe toate gardurile: Privește cerul! Și eu mereu mă uitam, direct atunci pe loc. Chiar era un cer frumos. Acum prin grămada asta de poluare ce să mai vezi? Mă mir cum mai trăim. Din obișnuință. Of, cred că nu mai rezist mult aici. Am ajuns în centru. Văd toate băncile pe care beam cafea prin 2020. Era soare și râdeam cu toți prietenii mei până la urechi când ne aminteam ce prostii mai făceam. Încercam toți să facem ceva bun, ei au înțeles. Aș fi vrut să înțeleagă toți că e nevoie de toți. Aș fi vrut să înțeleagă toți că pământul nu are nevoie de oameni, dar oamenii au nevoie de pământ. Aș fi vrut să beau apă cristalină, nu apa care arată ca benzina. Aș fi vrut ca să-și doneze hainele, nu să le arunce după ce trece trend-ul. Aș fi vrut ca parcurile să fie pline de copaci nu de pungi și sticle de plastic. Aș fi vrut ca oamenii să strângă mereu după ei, să colecteze gunoiul selectiv, să înțeleagă că puțin câte puțin chiar contează și să mai beau o cafea bună și…

Țrrrrrrr! Țrrrrrrrr!

Mă trezesc! Somnoroasă pun mâna pe telefon și opresc alarma. Vlăduț se uită la mine ciudat.

– Ce ai pățit?  Arăți speriată? Ești ok?

Fug ca nebuna la bucătărie și dau drumul la robinet. E cristalinăăăăă! Apa e cristalină. Deschid geamul și frigul de dimineață mă lovește peste nas și nu înjur deloc. Sunt fericită chiar, îmi vine să dau un bună dimineața de trezesc tot cartierul! Cred că ar suna la poliție, mai ales vecina de sus.

Mă duc la el și încep să dansez prin cameră. Avem aer curat, sunt copaci și vad cerul! El se uită la mine ca la o nebună. Nu înțelege ce coșmar am trăit. Încep să-i povestesc.

-Era dimineață și era anul 2050 și….

Din fericire, aceste gânduri au fost o exagerare maximă, o trăire în care m-am regăsit, o frică pe care cu toții o avem. Ia-o în serios doar cât crezi tu că e cazul. În realitate cu toții putem face ceva bun. Încă putem salva situația pentru a nu trăi un coșmar pe bune. Avem resurse și le luam de-a gata. Eu am început să fac puțin câte puțin, am nevoie de tine să faci la fel. Am nevoie să nu lași apa să curgă când te speli pe dinți, am nevoie să nu aprinzi toate luminile în casă, mai ales în camere în care nici nu stai. Am nevoie să arunci la coșul de gunoi, am nevoie să folosești pungile aduse de acasă la cumpărături, am nevoie de tine să strângi mereu după tine dacă faci un grătar. Am nevoie de toți. Am în jur oameni extraordinari și cunosc oamenii care îmi citesc aceste rânduri. Știu că faci eforturi să fii o persoană mai bună, eu doar îți reamintesc că faci o treabă excelentă.

Momentan Elena din poveste a avut doar un vis urât. Haideți să nu-l lăsăm să devină realitate!

Mulțumesc că mă citiți!

Cu drag, Elena ❤