Elena Oprea

Stau cu o cafea în mână gândindu-mă ce titlu o să pun acestei confesiuni. Între timp mi-am pus o melodie superbă, relaxantă pe care o poți asculta și tu aici. Este un mix de fapt, m-a făcut să uit pentru ceva timp că fac parte din ceva pământesc. M-a transferat într-o lume perfectă. Unde nu există ură, război, critici, sărăcie și tristețe. E multă liniște și încet, încet simt fiecare mușchi cum mi se relaxează, ideile plutesc în aer și iubirea îmi mângâie sufletul.

El este lângă mine. Mereu când scriu e lângă mine. Numai privindu-l, propozițiile vin și frazele au sens. Iubirea este ceva minunat. Au trecut 7 ani și încă sunt îndrăgostită. Simt tristețe când îl supăr fără sens și plâng când un bilețel mă așteaptă acasă pe frigider spunându-mi că mi-a făcut un suc de fructe sau când îmi pregătește un mini spa acasă pentru că vede că sunt obosită de pic. Tot el este un excelent maseur când am nevoie și mai ales e un doctoraș al naibii de bun când răceala nenorocită își face apariția.

Pe parcurs mi-a venit și ideea de titlu, tot  iubirea față de ceea ce fac m-a ajutat. Scriu diferit de celelalte persoane, știu asta! Mă abat deseori de la subiect făcându-te să te simți ca într-o poveste. Asta sunt și atât pot. Am promis că articolele mele vor avea bucățele din suflet așternute online. Cine citește ceea ce scriu știe despre ce vorbesc.

Am început articolul oferindu-ți o stare de liniște, am vorbit despre inspirație și iubire pentru că, dragii mei, iubirea nu a murit. Am citit o grămada de articole cum că, în ziua de azi iubirea nu mai există, e o lume a banilor și a luxului. Vreau să vă scriu în numele tuturor, noi ăștia care mai credem cu tărie că iubirea încă există. Pentru noi ăștia cărora banii nu ne-au luat încă mințile și mai putem vedea clar înaintea verzișorilor.

Mereu am știut că în doi totul e mai ușor, chiar dacă eram singură. Timp de 7 ani am trecut prin foc și am mers pe apă cu ajutorul lui. Dar provocările mari au apărut când am decis să ne mutăm din România în Dubai.

Poate par arogantă sau cu un soi de vedetism, dar au fost zeci de mesaje despre cum am ajuns aici. Erau fascinați despre tot ceea ce înseamnă orașul viitorului. Postam des poze extraordinare, postez și acum. Nu mă pot opri din a arăta aceste locuri pline de frumusețe. Dar cred că știți și voi că viața nu e mereu ca în poze.

…. scuze, în timp ce scriu acest articol m-a cuprins un fior pe șira spinării. Simt cum mă deschid și parcă poți vedea prin mine. Chiar o să poți pentru că o să îți spun tot, promit!

Era vară și eram la mare, apoi am mers la interviu în București. Job-ul era în retail, șa Azadea, și presupunea relocarea în Dubai. Azadea este același lucru cu Inditex-ul din Europa. Știți și voi lanțul de magazine Bershka, Zara, Pull and Bear, Mango etc. Ei bine, în urma acestui interviu am fost aleasă să lucrez în Berskha în Dubai Mall, cel mai mare mall din lume. Și spun „eu” pentru că numai eu am trecut de interviu. Din păcate, Vlăduț nu. Sau poate din fericire.

De la interviu și până am plecat au trecut câteva luni bune. Am avut interviul în august și am plecat în decembrie.

Era frig afară și sufletul meu era de gheață. Trebuia să plec de lângă familia mea și de lângă omul pe care îl iubeam mai mult decât orice. Să nu mai menționez de Mia. Despărțirea de ea cred că a fost cea mai grea. În România nu mai aveam sanșe, le-am epuizat pe toate, am încercat de toate.

M-a condus la aeroport, m-a cuprins frica, mi-au înghețat gândurile și am simțit că nu mai am suflet. o pătură neagră m-a stors de toată iubirea pe care o simteam. Nu mai aveam puls, parcă eram moartă. Dar fardul de pe obrăjior mă dădea de gol, era mai roșu ca niciodată.

Când am trecut de poarta de control și m-am uitat în spate l-am văzut pentru ultima dată. În 2014… Mi-a făcut cu mâna și totul era bine. Nu mai simțeam nimic, totul era ușor. Și s-a dus. Mi-am blocat cumva sentimentele, nu știu cum am făcut, dar eram foarte liniștită. Măcar pentru moment.

Nu mai era mâna lui lângă a mea, nu mai țineam în mână o altă haină, eram doar eu și un troler. Nu cred  că aș mai putea să  fac  asta din nou.

Plecam spre o țară islamică, nu știam pe nimeni. De fapt, aveam o prietenă, Alina, în Abu-Dhabi și o colegă Sânzi, care venise cu o lună înaintea mea. Dar nu poți stresa omul, are și el viața lui. Am înghițit în sec, mă cuprindea un atac de panică. Mi-am luat tocurile și troler-ul la pas și am comandat o cafea tare încât să-mi pleznească inima. Poate așa aș fi mai distrasă de la situație. Am sorbit ușor, ușor și am început să gândesc.

Trebuie să pot, nu mă pot dezamăgi pe mine în așa hal, știu că pot duce mult. Am plecat pentru noi, încerc și dacă chiar nu merge, mă întorc.

Îmi amintesc părinții, în pragul ușii spunându-mi că fac bine și că sunt extraordinari de mândri. Erau, i-am simțit. Dar erau și extraordinari de speriați știind că merg singură acolo. I-am îmbrățisat cu zâmbetul pe buze și cu sufletul-n lacrimi

Am ajuns în Dubai. Oameni în kandura și femei acoperite îmi cereau să mă uit la un aparat să îmi scaneze fața. Eram speriată. Atâtea măsuri de siguranță. E ironic, nu? Cu atâtea măsuri de siguranță eu mă simțeam din ce în ce mai speriată. Am ajuns la hotel și un val de sucuri naturale ne așteptau. Pe mine și pe ceilalți colegi ai mei. Eram șapte, șase fete și Florin. Nu mergea conexiunea la internet din prima, dar am rezolvat și l-am sunat plângând că am ajuns cu bine. Dar eu nu mă simțeam bine deloc.

Zâmbea  printre lacrimi știind că în curând vom fi din nou doi…

Dacă v-a plăcut articolul stați alături de mine să îi aflați continuarea. Sunt multe lucruri interesante în așteptare.

Cu drag, E.